Şoarece marsupial – Sminthopsis crassicaudata

În ciuda aspectului de şoarece, acesta este un marsupial care se hrăneşte în principal cu insecte, dar mănâncă şi şopârle mici. Se întâlneşte în habitate care variază de la teren împădurit deschis şi câmpii la deşert.

Aceste mamifere nocturne îşi conservă energia în perioadele reci adunându-se în cuiburi comune construite sub buşteni sau pietre. Când hrana este puţină, pot să intre într-o stare de torpoare câteva zile.

Depozite de grăsime

soarece-maruspial-2

Coada şoarecelui marsupial depozitează excesul de grăsime, care îi oferă energie când hrana este puţină.

Dimensiune: 6-9 cm

Greutate: 10-20 g

Alimentaţie: Molii, cărăbuşi, sopârle AIm

Localizare: Australia


Pinguin imperial – Aptenodytes forsteri

Adaptat Ia unele dintre cele mai dure condiţii de pe Pământ, pinguinul imperial este singura pasăre care se reproduce în timpul iernii dure din Antarctica.

Este cel mai mare pinguin, are postură dreaptă, picioare scurte, mers legănat şi aripi rigide care atârnă ca braţele în laterale, dar şi o natură curioasă incurabilă.

Construit pentru supravieţuire

Când se mută din apa rece ca gheaţa Ia căldura soarelui, pinguinii flutură din aripi pentru a disipa căldura şi gâfâie ca să se răcorească. În condiţii de vreme rece, se apleacă pe călcâie şi cozi, ca să evite contactul dintre gheaţă şi picioare.

Penajul negru absoarbe căldura soarelui şi sub penele dese au un strat izolator care păstrează aerul cald. Sub penaj au un strat gros de grăsime – care le dă şi forma rotundă, suplă – indispensabilă supravieţuirii la temperaturi de -60°C.

Pinguinii imperiali trăiesc pe o fâşie îngustă de sloiuri plutitoare şi golfuri îngheţate care înconjoară continentul antarctic. Coloniile avansează, îndepârtându-se de marea deschisă pe măsură ce îngheaţă, forţând aceste păsări nezburătoare să parcurgă trasee anuale pentru a-şi restabili coloniile în martie sau aprilie, iar apoi să mărșăluiască repetat şi pe distanţe mai mari – până la 60 km pe sens -pentru a aduce hrană puilor.

Muncă de echipă

Femela depune un singur ou – pe care îl transferă masculului înainte să se întoarcă în ocean pentru a căuta hrană, o călătorie care durează două luni. Masculul cloceşte oul în membrana clocitoare, o cută de piele fără pene situată imediat deasupra picioarelor. Coloniile pot avea câteva mii de exemplare; masculii care clocesc se adună unul într-altul în zone largi, deschise.

Ei stau aşa, nemişcaţi, zile Ia rând, îndurând temperaturi scăzute şi viscole aprige. Când femela se întoarce, este rândul ei să îngrijească puiul ieşit din ou, iar masculul înfometat pleacă să se hrănească.

După 45 de zile, când a crescut şi este acoperit de puf, puiul se alătură unei creşe, dar încă este hrănit de părinţii săi. Creşa se desfiinţează după cinci luni, când părinţii îşi abandonează puiul şi pleacă în largul mării. Puii îi urmează după ce capătă penaj de adult.

Dintre păsări, pinguinii imperiali se scufundă la adâncimile cele mai mari după hrană.

Putere a bulelor

Penele de pinguin eliberează un curent de bule de aer când păsările se îndreaptă înapoi spre suprafaţă după o scufundare la mare adâncime. Aceasta creşte viteza de urcare suficient cât să sară repede din apă şi să aterizeze in siguranță pe gheată.

La căldură

Pulul solitar de pinguin imperial iese din ou aproape golaş. Este ţinut la căldură de un părinte până se acoperă cu puf şi este suficient de mare ca să se alăture unei creşe.

Dimensiune: 1.1 m

Greutate: 30-40 kg

Alimentaţie: Krill, peşte, calamari

Localizare: Regiunea circumpolară antarctică


Pinguin Adelie – Pygoscelis adeliae

Pinguinii Adelie cuibăresc in zone stâncoase întinse, fără gheaţă, adesea departe de ţărm, în colonii de până la 280 000 de perechi. Peste 2 milioane de perechi se înmulţesc în jurul Antarcticii. Penele lor izolează atât de bine încât zăpada care cade nu se topeşte, ci doar îi acoperă.

Hrănire în ture

pinguin-adelie-2

Parinţii fac cu schimbul pentru a-şi hrăni puiul 16-19 zile până este gata să se alăture unei creşe.

Dimensiune: 46-61 cm

Greutate: 4-5.5 kg

Alimentaţie: Krill, peşti mici

Localizare:  Regiunea circumpolară antarctică.


Delfin-clepsidră – Lagenorhyncus cruciger

Văzuţi de obicei în largul mării, delfinii-clepsidră trăiesc în apele mai reci şi mai adânci ale Antarcticii, în grupuri de şapte sau opt, deşi au fost văzute cârduri şi de 60 sau 100 de delfini. Ei excelează în înotul pe valurile făcute de vapoare şi adesea abordează ambarcaţiuni, dar şi cetacee mai mari, precum balenele, pentru a „prinde un val”.

Deşi se cunosc puţine despre comportamentul său, ecolocaţia îi permite să găsească prada la o distanţă dublă faţă de celelalte specii.

Salturi

delfin-clepsidra-2

Delfinii-clepsidră înoată cu până la 22 km/h, sărind din apă când călăresc pe valurile făcute de nave.

Dimensiune: 1,4-1,9 m

Greutate: Până la 94 kg

Alimentaţie: Peşte, calamari, crustacee

Localizare: Sudul oceanelor Pacific, Atlantic., Indian şi Antarctic


Balenă albastră – Balaenoptera musculus

 

Totul este la superlativ la balena albastră, cu excepţia faptului că mănâncă krill, crustaceul ca un crevete mărunt. Cel mai mare mamifer de pe Pământ, balena albastră este cam de mărimea unui jumbo jet.

Cântăreşte de doua ori mai mult decât cei mai mari dinozauri – limba are patru tone. Un om ar putea să înoate prin vasele ei de sânge, care transportă 10 tone de sânge, pompat de o inimă care cântăreşte până la 900 kg – cam cât un automobil mic.

În ciuda mărimii, balenele albastre sunt aproape perfect hidrodinamice – corpul lung, suplu se mişcă prin apa mării cu o rezistenţă minimă, propulsat de coada puternică. Ele călătoresc fie singure, fie în grupuri mici, dar ocazional se pot aduna până la 60 de animale pentru a se hrăni. Balenele albastre produc cele mai tari sunete de pe planetă – până la 188 de decibeli – printr-o serie de chemări de joasă frecvenţă care pot fi auzite sub apă la sute de kilometri distanţă.

Un pas înapoi din pragul extincţiei

Până la mijlocul secolului XIX, dimensiunile uriaşe ale balenelor albastre le-au ţinut la distanţă de ameninţările umane, dar apoi invenţia harponului cu explozibil a concentrat industria pescuitului de balene pe această specie. Mii de balene au fost măcelărite şi, în ciuda unei interdicţii globale de vânătoare, din 1966 populaţia a scăzut cu 70%, posibil chiar cu 90%. Există semne că în ultimii ani populaţia se reface lent şi în prezent ar fi 10 000-25 000 de balene albastre.

Cel mai înalt jet

balena-ablastra-2

La 9-12 m, balenele albastre au cei mai mare „jet” sau ţăşnet dintre toate balenele. Se întâmplă c\nd balena dă aerul afară printre cele două orificii nazale.

Dimensiune: 32-33m

Greutate: 113-150 tone

Alimentaţie: Krill, copepode

Localizare: Oceanele lumii cu excepția Arcticii


Leopard de mare – Hydrurga leptonyx

Numit astfel după blana sa pătată, acest mamifer acvatic este un vânător expert, mulţumită capului său aproape ca de şarpe şi fălcilor puternice, cu canini lungi. Deşi este singurul care se hrăneşte cu alte foci, jumătate din dieta leopardului de mare constă în krill; are un set de dinţi special adaptaţi în obraji care acţionează ca o sită, pentru a se hrăni cu aceste crustacee.

Stiluri diferite

Spre deosebire de alte specii de focă, leopardul de mare nu înoată propulsându-se cu membrele din spate, ci cu ajutorul mişcărilor ample ale înotătoarelor frontale, mari alungite. Această tehnică îi oferă viteză mare şi agilitate în apă, dar îi este greu să se deplaseze pe uscat. Femelele sunt puţin mai mari decât masculii – invers decât la alte foci. Femelele fată pe sloiurile de gheaţă câte un pui, alăptat trei sau patru săptămâni.

Deşi sunt cele mai de temut carnivore din ecoregiunea lor, leoparzii de mare sunt ocazional vânaţi de balene ucigaşe. Focile sunt protejate de vânătoarea comercială, dar exemplarele tinere, care depind în mare parte de krill pentru a supravieţui, pot fi ameninţate de pescuitul excesiv, care duce la scăderea cantităţii de krill.

Leopardul de mare scoate sub apă strigăte prelungi, unele putând fi simţite prin gheaţă.

Prădător oportunist

leopard-de-mare-2

Leopardul de mare patrulează pe lângă coloniile pinguinilor în căutare de pui de pinguin care abia părăsesc cuibul şi sunt mai vulnerabili la atacuri.

Dimensiune: 2,5-3,5 m

Greutate: 200-455 kg

Alimentaţie: Krill, calamari, foci, pinguini

Localizare: Oceanul Antarctic şi apele subantarctice


Chiră antarctică – Sterna vittata

Echivalentul sudic al chirci arctice, chira antarctică nu se avântă la migraţii majore de la nord la sud. Se înmulţeşte în noiembrie şi decembrie când specia nordică „iernează” pe mare. Unele păsări rămân aproape de coloniile de cuibărit, altele pleacă departe pe mare, hrănindu-se de-a lungul marginilor banchizelor şi adesea odihnindu-se pe sloiuri plutitoare.

chira-antarctica-2

Adult reproducător

Cu penatul de vară, chira antarctică seamănă foarte mult cu vărul său arctic. Se înmulţeşte pe insulele stâncoase în Oceanul Antarctic.

Dimensiune: 35-40 cm

Greutate: 150-175 g

Alimentaţie: Peşte

Localizare: Sud-estul Americii de Sud, Africa de Sud, Insulele antarctice, Peninsula Antarctică.


Cormoran imperial – Phalacrocorax atriceps

Cuibăreşte pe limbi de pământ stâncoase şi pe insule şi se hrăneşte destul de aproape de mal. Asemenea altor cormorani are oase relativ grele şi puţină grăsime corporală – asta îi reduce flotanţa şi îl face un vânător subacvatic mai eficient. Spre deosebire de chire şi corbii de mare care localizează peştii din aer cu ajutorul văzului, cormoranul se scufundă la adâncime şi caută sistematic prada.

Cupe de ouă

cormoran-imperial-2

Fiecare cuib este o movilă din alge, iarbă şi noroi, amestecate cu excremente albe, ca un castron mic în care sunt depuse două sau trei ouă.

Dimensiune: 68-76 cm

Greutate: 2,5-3.5 kg

Alimentaţie: Peşte

Localizare: Sudul Americii de Sud, insule din Antarctic, Peninsula Antarctică.


Pinguin săritor (cu creastă) – Eudyptes chrysocome

După şase luni pe mare, urmărind krillul şi peştii, pinguinii săritori (sau cu creastă) trebuie să înceapă repede să cuibărească odată ce gheaţa marină care se topeşte le permite să găsească teren solid.

Din circa 3,5 milioane de perechi, 2,5 milioane se înmulţesc în Insulele Falkland. Masculii se întorc primii şi încep să construiască cuiburi din pietricele, iarbă şi oase de peşte. Curtarea este scurtă, dar mângâierile, atingerea ciocului şi alte ritualuri renasc legături trecute dintre perechi şi stabilesc unele noi – acestea sunt vitale dacă perechile vor acţiona împreună pentru a creşte puiul.

Fiecare părinte cloceşte două ouă cât timp celălalt este plecat 7-17 zile pe mare, pentru a se hrăni. Ei se pot îndepărta şi la 250 km de colonie.

Cu asemenea perioade lungi între mese, numai puiul mai puternic supravieţuieşte. În mod neobişnuit, al doilea ou, depus la câteva zile după primul, poate să fie cu 70% mai greu şi eclozează primul. Puiul este îngrijit constant trei săptămâni înainte să fie mutat într-o „creşă” unde „mătuşile” se străduiesc să protejeze mulţi pui de atacurile petrelilor, pescăruşilor arctici şi lupilor de mare.

Numai părinţii hrănesc puiul, iar primele zile dintre paza părinţilor şi instalarea în creşă sunt cele mai riscante.

În grabă spre casă

pinguin-saritor-cu-creasta-3

După ce au scăpat de focile-leopard prădătoare care pândesc aproape de ţărm, aceşti pinguini se îndreaptă înapoi spre colonie cu burta plină de peşte.

La pescuit

pinguin-saritor-cu-creasta-2

Aceşti pinguini mici si îndesaţi îşi folosesc picioarele scurte şi puternice pentru a face salturi ca de cangur peste stânci atunci când intră şi ies din ocean.

Dimensiune: 50 cm

Greutate: 2,5 kg

Alimentaţie: Peşte, crabi, calamari

Localizare: Sudul Americii de Sud, sudul Pacificului, sudul Atlanticului, Oceanului Indian şi Antarctic


Albatros călător – Diomedea exulans

Cu o anvergură a aripilor de până la 3,5 m, albatrosul călător este cea mai mare pasăre zburătoare din lume. Masculii bătrâni devin atât de albi încât au fost numiţi „albatroşi de zăpadă”, dar numele lor ştiinţific vine de la termenul latin pentru „trai în exil”.

Acest lucru se referă la faptul că aceşti albatroşi îşi petrec luni de zile zburând deasupra oceanelor sudice ale lumii.

Masculii sunt cu 20% mai grei decât femelele şi încărcătura lor este cu 12% mai mare la aripi (greutatea corporală raportată la dimensiunea aripilor) – ceea ce pare să îi ajute să facă faţă vânturilor puternice.

Păsările imature zboară în jurul emisferei sudice până devin suficient de mari ca să se reproducă, la 10 ani. Albatroşii călători formează colonii mari de înmulţire pe insule izolate, unde construiesc movile-cuiburi din noroi şi vegetaţie.

Perechile sunt formate pe viaţă, apoi se împerechează o dată la doi ani, clocind un singur ou 80 de zile şi împărţind datoriile părinteşti.

Pescuit cu paragat

Albatroşii au un simţ olfactiv foarte bun, datorită nărilor mari, tubulare, externe, şi mare parte din dieta lor este alcătuită din peşti şi calamari pe care îi prind de la suprafaţa oceanului sau în scufundări de mică adâncime. Mănâncă resturi de peşte din jurul vaselor de pescuit şi alte creaturi marine nedorite care sunt aruncate peste bord, aceasta fiind o opţiune uşoară de hrănire, dar din ce în ce mai riscantă.

Cu doar 8 000 de perechi reproducătoare pe an şi un ritm lent al înmulţirii, albatroşii sunt foarte vulnerabili la ameninţări precum înecul, când sunt prinşi în cârligele cu momeală de la traulerele cu paragat.

Planare dinamică

albatros-calator-2

În loc să dea din aripi, albatroşii călători le ţin întinse, rigide, şi zboară prin planare dinamică, folosind curenţii de aer care se ridică deasupra valurilor oceanice. Cu toate astea, decolarea se bazează pe avânt.

Mese neregulate

Puii sunt hrăniţi la fiecare două sau patru zile, la început, din ce în ce mai rar pe măsură ce cresc. Ei rămân în cuib 9-11 luni.

Ritual de curtare

Un ritual de curtare elaborat, care implică aripi întinse, clămpănit din cioc, strigăte şi gemete, e aproximativ la fel pentru toate speciile de albatroşi mari.

Dimensiune: 1.1 m

Greutate: 8-11,5 kg

Alimentaţie: Calamari, peşte, resturi

Localizare: Oceane subantarctice